Intr-una dintre zilele vietii mele, am primit – spre citire- o carte care m-a determinat sa ma gandesc la o formula narativa inedita si care, cu siguranta, ma caracterizeaza si isi gaseste corespondentul in propria mea trecere prin lume…

Daca as incepe o scriitura care sa aiba doi naratori, doua “voci” care spun, caci asa sunt si eu…doua: una solara, optimista, deschisa , superficiala si  vesela, dionisiaca si alta intunecata, macinata, descompusa de indoieli, de temeri, serioasa, apolinica…Dar nu doi naratori sesizabili si traind intr-o mare intelegere si toleranta, ci doi naratori luptatori, ofensivi….nu stiu ce ar fi si ce-ar iesi…!

De-a lungul timpului, am observat ca iubesc adjectivul sau, daca vrei, epitetul-desi nu-mi place epitetul cat imi place adjectivul….imi vine sa rad!- si scormonesc in mintea mea ce tinde sa se anchilozeze pe zi ce trece, cele mai nastrusnice adjective, iar cand nu le gasesc, le inventez!  Asta inseamna ca sunt o persoana descriptiva, un peisagist, o Alecsandrie…o Hogasa?!?

Nu am nimic in comun cu sus-mentionatii feminino – modificati …nu sunt o natura continuu contemplativa , ci doar imi place sa apelez la adjective…

Si intotdeauna, placerea de a le folosi in exces si de a abuza de existenta lor m-a determinat sa ma opresc din incursiunile creatoare …

Mereu am considerat ca exista o varsta a scriiturii si ca, daca altii au inceput de tineri, inseamna ca s-au maturizat mai repede, au avut o intelegere mult mai profunda si mai rapida despre lumea lor si a noastra. 

Concluzie:

Daca nu ma pot exprima pe mine nici acum, la varsta asta, inseamna ca….

Va salut si va sarut!

Dmonik