Bună seara încă o dată!

Îmi tot promit că voi scrie mai des: însă ori mă apucă lenea (a se citi autocenzură- mi-e încă ruşine să îmi expun gândurile fără perdea), ori tot găsesc motive să nu scriu.  Ştiu că nu este frumos mai ales că l-am bătut la cap pe cel mi-a făcut mica mea tarla de lamentaţii..

Îi mulţumesc lui Lazy că mi-a propus un subiect atât de frumos ca prietenia. Deşi a rugat expres să scriu ceea ce cred eu despre prietenie, cred că voi pleca de la generalităţile în care încadrez eu o relaţie ca prietenie… Dar tot nu găsesc acel ceva care să traseze în mod clar graniţele acestui tip de relaţie. Asta pentru că orice aş spune, realitatea mea m-ar contrazice automat. Reguli fără excepţii nu există, nu? Şi atunci ce face regula să fie regulă?

Hm.. Ce uşor mă îndepărtez de subiect numai să nu îl “ating”.. Mă mint pe mine..

Dragă Lazy, nu ştiu ce este prietenia astfel încât îţi voi povesti din experienţele mele ce le-am incadrat la prietenii, foste prietenii, actuale prietenii. La prietenie, na !

Prietenia cea mai semnificantă a fost în timpul adolescenţei. Şi cea mai totală. Şi cea mai absolută. Şi cea care mi-a marcat viaţa! Care mi-a dat o măsură ce nu a mai fost întrecută până acum, prea devreme. Asta pentru că am împărţit totul: pat, mâncare, cafea, probleme, îngrijorări. Pentru că m-a făcut să am curaj să vorbesc deschis. Pentru că aveam impresia că îmi pot pune sufletul, viaţa în mâinile ei fără teamă şi ar avea grijă de tot ceea ce însemn eu. Pentru că am simţit că aş face la fel şi eu pentru ea. Pentru că m-aş fi pus oricând pe locul 2 pentru ea. Şi pentru că mi-a răsplătit toată această încredere. Pentru că atunci când a plecat viaţa mi-a stat în loc ani la rând şi aşteptam să se întoarcă pentru a începe să trăiesc din nou.

Nu ştiu când am început iarăşi să trăiesc. Ştiu că ne-am schimbat: şi eu, şi ea. Nu ştiu care mai tare. Nu ştiu nici măcar când am pus graniţe şi am încetat a mai privi prietenia noastră ca absolută. Şi când am început să tac. Acum vorbesc ce este necesar. În confesiuni nu mă mai bag. Nici nu ştiu de ce.

Sunt o norocoasă, Lazy ! Asta pentru că am avut parte de prieteni. Am cunoscut mulţi oameni care mă consideră prietenă. Am înşelat însă multe aşteptări. Nu pentru că mi-am dorit să fac expres asta ci pentru că undeva am limitele mele care au fost încălcate. Nu am spus niciodată clar de ce am terminat o prietenie. Pur şi simplu am făcut-o! De multe ori mă gândesc că trebuie să le explic, să găsesc o cale, nu ştiu! Orice! Să îmi cer scuze.. Însă reala importanţă mai există ! Lucrurile sunt deja făcute. Iar de întors, nu m-am întors decât o singură dată şi am regretat. La polul opus mi-au şi fost înşelate aşteptările din prietenii. De ele nu mă plâng pentru că am ştiut până unde pot “merge” cu persoana respectivă.

Ce este prietenia pentru mine? Pe cine pot numi prieten? Persoana care caută să mă înţeleagă înainte de a mă judeca. Persoana care îmi spune adevărul. Persoana care realmente mă ascultă şi nu simt că vorbim una pe lângă alta. Şi care, evident, mă acceptă.

Eu îmi sunt cel mai bun prieten. Asta pentru că eu ştiu ce simt, cum simt, de ce simt, ce vreau, ce mi se potriveşte, ce iubesc. Nu am nevoie să îmi spună alţii cum AR TREBUI  să fie viaţa mea.

Însă eu îmi sunt şi cel mai aprig duşman. Pentru că atunci când dau greş, pe mine mă răzbun.

Zbenguici

Numai bine.