În bucătărie am un colţar. E 6 pm şi stau risipită în gânduri. Nu mă las antrenată de nimic pentru a ieşi din starea care mă anihilează total de o perioadă destul de lungă.

A încerca a devenit un sinonim perfect cu eşecul.

Cine sunt eu? De ce sunt eu aici? Ce înseamnă fericirea pentru mine?

Un prieten drag îmi spune că trebuie să aleg. Eu ştiu că are dreptate, însă eu stau infiptă ca un ac în colţar. Şi aştept. Ce e în mintea mea? Şi încep să enumăr chestiuni fără importanţă reală pentru mine, dar pe care le las să mă definească: cărţi de citit, referate, proiecte, operaţie, şcoală, cursuri, alte planuri pentru alte obiective. Totul în acelaşi timp.. Şi, de fapt, nu fac nimic.. Stress, anxietate, panică, frică, deprimare sau depresie.. Vreau să dispar..

Până şi iubirea lor mă stresează, mă agasează.. Dacă mă iubesc, cum de nu văd că eu nu mai sunt eu? Că nu mai zâmbesc? Dar eu ştiu: ei nu iubesc decât o imagine a mea, un zâmbet larg ce a devenit prefăcut,chiar trist, iar în tot acest tablou, eu nu mai sunt eu ci o speranţă a lor ce nu se va împlini. Apoi apare dezamăgirea, reproşul, divorţul sentimental, însă ACUM când nu mă vezi că mă sting şi nu-mi întinzi nici o mînă şi îmi povesteşti speranţele tale ca fiind ale noastre.. ACUM când nevoia de tine, de noi se confundă cu nevoia TA şi mă laşi singură, cum te vei putea în ochii mei să mă întrebi ceva mai încolo de ce am lăsat să moară “noi”?

A alege. Tăcut. Simplu.

Zbenguici