Sunt rârâita si, pentru ca mi s-a parut interesant, l-am rugat pe Bubu sa-mi puna o bijuterie dentara…pe care o port ca un copil infumurat, cu mare mandrie!

Prima amintire limpede este cu o fetita imbracata in rochita alba, ca de printesa, cu pantofi de lac in care se putea oglindea o fatuca bruneta cu ochi mari, veseli si iscoditori…Nu se stie cum, imaginea asta a ajuns pe podea, batand cu picioarele fragile, dar extrem de constiente in lemnul imbibat de motorina de pe jos!

Ei, nu stii cum! Nu i s-a facut pe plac, asa ca micuta creatura incapatanata, pentru a obtine ce dorea, s-a tavalit, spre disperarea tatalui perplex!

Nu-mi amintesc de nicio pedeapsa binemeritata pentru aceste gesturi repetate (care mi-au provocat niste echimoze urate in calcaie!)…e posibil ca satelitii-maturi  sa fi vazut si sa fi inteles ceea ce acum eu nu inteleg si nu accept, gandindu-ma la mine la varsta aceea !

Imi mai amintesc cum, dupa ce mama a schimbat asternuturile si a terminat curatenia, am deschis usa sobei si am presarat pe scrobelile ei proaspete cenusa ….Mereu mi-au placut petele de culoare!

Sau cum, atunci cand bunica- buna vorbitoare de franceza- ma striga la masa in limba lui Bruckner (am si eu favoritii mei!), eu raspundeam, pe cel mai urat ton posibil ca nu am chef, nu vreau si mai scoteam si limba! Iar daca indraznea sa insiste sau sa ridice tonul, ma ascundeam si dintre buzele mici apareau invective naive gen: „babo!”, „urato”, „tampito!”

De ce toti ma tratau cu condescendenta si toleranta …asta nu stiu, dar – in ciuda previziunilor psiho-sociologilor- continuam cu gratie si tenacitate micile magarii!

Cand mama si-a sustinut examenul de Gradul I, cel mai important, l-a invitat la noi la masa pe profesorul universitar care ii indrumase lucrarea. Stiu ca am reusit sa ma strecor in sufrageria racoroasa si sa-l observ in timp ce isi consuma supa….la un moment dat, deranjata fonic, mi-am facut simtita prezenta printr-o remarca de genul:”Numai porcii mananca asa!” Cum a reusit mama cu eleganta sa iasa din situatie, asa cum nici de vreo ispasire a vreunei pedepse, nu-mi amintesc…

Imi domina copilaria o imagine luminoasa, intelegatoare pe care cred ca nici boala Alzheimer n-o s-o poata inlatura : a unei bunici calme, echilibrate, alaturi de care am facut primele excursii doar cu un glob pamantesc in fata , cu imaginatia ei fascinanta alaturi si cu speranta  ei ferma ca intr-o zi voi ajunge o eminenta studenta la Sorbona!

Cineva intreba undeva care e cel mai mare regret al tau…? In momentul acela nu am stiut sa selectez, din multimea oamenilor, a sentimentelor, a  evenimentelor ratate, unul marcant! Acum stiu: mi-am dorit sa nu ii dezamagesc speranta legata de mine…! Si am sentimentul ca nu m-am ridicat la inaltimea asteptarilor ei!

Ah, sper sa nu transform postarile astea intr-o oglinda!