Acest blog este inspirat de o întrebare de pe un anumit site. Întrebarea se regăseşte aici, ca şi răspunsurile, de asemenea.

Ce mă uimeşte pe mine, zi de zi este faptul că noi, oamenii, ce ne supranumim pe drept homo sapiens de 2 ori, că intelighenţia noastră străluceşte prin … habar nu am ce, este faptul că avem capacitatea superioară de a iubi şi a exprima asta. La nivel declarativ. Zi de zi, de asemenea, mă retrag mai mult în lumea mea, în care nu mă plictisesc nicicând pentru că nu iubesc rasa asta umană.

În urma lecturării răspunsurilor, cred că 90% spun că nu ar spune te iubesc la prima întâlnire. Dar de ce nu? Doar suntem rasa aia de 2 ori inteligenţi şi/sau înţelepţi care, dacă şi-ar pune mintea la contribuţie ar putea face o lume extraordinară; dar nu rămânem decât la nivel de ordinaritate şi vulg. Şi totuşi nu înţeleg de ce nimeni nu ar spune că iubesc la prima întâlnire.

Trecând răspunsurile în revistă ajungi la concluzia că dacă o faci, sentimentele tale nu sunt reale.  Adică eu nu ştiu ce simt şi mai şi mint în cunoştinţă de cauză? Ei na, mă revolt aşa că eu spun te iubesc la prima întâlnire. Şi nu din dragul de a mă revolta, ci pentru că chiar găsesc ceva de iubit în omul căruia îi acord şansa unei întâlniri: fie că iubesc un potenţial, o minciună, o iubesc.

Altcineva spunea că nu e logic, nu e normal. De când e iubirea logică? Nu ăsta e tot farmecul iubirii: să fie ilogică? Şi apoi, ce mai este normalitatea astăzi?

Un alt utilizator spune că ar declara asta unei persoane cu care a petrecut o perioadă pe mess sau la telefon.  Acum stau şi mă gândesc cam câte persoane am eu în lista de mess, la tipul de comunicare dintre mine şi ele şi la aşteptările legate de relaţia cu acea persoană. Virtualitatea e frumoasă, potenţialitatea realităţii este jignitoare însă. Prefer să îi spun te iubesc tot unei persoane reale la prima întâlnire; măcar a avut tupeul să mă scoată în oraş.

Un alt user vrea să îşi împartă fanteziile după acel te iubesc, dar voi trece peste ironia evidentă, şi o voi ignora pentru a-i lansa o provocare:  cere-o de nevastă!

Altcineva nu spune ceea ce simte, alta doar răspunde şi eu deci ajung la concluzia că singura capacitatea reală a omului este aceea de a disimula.

Alţii invocă timpul. Nu poţi iubi o persoană decât după o perioadă de timp cu adevărat.  DAR, DAR… De ce atunci, o persoană care îţi este antipatică la prima vedere rămâne aşa tot timpul după ce ai cunoscut-o, dar de iubit, nu prea? Adică, dacă ştiu că societatea mi-ar permite nu m-ar deranja să linşez o persoană pe care nu o suport, ori să o facă altcineva în locul meu..

Mie însă, mi-a trebuit un telefon la 5 dimineaţa, un glas somnoros şi mormăit şi l-am iubit. Şi i-am spus.. Ilogic, nu?

E vorba despre teama de a fi răniţi, orgoliul de nu spune eu primul pentru că mecanismele de apărare sunt apoi pe zero, e vorba de cadrul societal în care avem încredere şi pe care nu îl trădăm chiar de îl amendăm ca fiind neviabil.

Ca să îmi scot pârleala: Mary, te-am iubit de prima dată când te-am văzut.  Cu tine nu vreau decât să râd şi să mă simt bine. Andrei, eşti plodul meu şi aşa o să rămâi mereu. Mădălina, mi-e dor de tine în fiecare zi. Diana, Aiana, Rox, nu mai spun. Etc…

Zbee